ordine

ÓRDINE DEFINIȚIE DIN DEXLR2 ORDINE

ÓRDINE, ordini, substantiv feminin

1. Dispoziție, succesiune regulată cu caracter spațial, temporal, logic, moral, estetic; organizare, înșiruire, rând, rânduire, orânduială.
       • Ordine de bătaie = dispozitiv de luptă. Ordine de zi = program care cuprinde totalitatea problemelor care urmează să fie discutate într-o ședință, într-o adunare.
       • locuțiune adjectiv și adverb La ordinea zilei = de actualitate, care face vâlvă; important.

2. Așezare a unor obiecte potrivit unor cerințe de ordin practic și estetic, rânduială; prin extensie conformitate cu o cerință, cu o normă, cu o disciplină, cu o regulă.
       • Locuţiune adverbiala În ordine = așa cum se cuvine; în regulă.
       • Expresia: A chema pe cineva la ordine = a soma pe cineva să respecte anumite norme (de conduită) încălcate; a admonesta.

3. Principiu de cauzalitate sau de finalitate a lumii, lege proprie naturii.
       • Expresia: (învechit) De ordine = de natura..., de felul..., de domeniul.

4. Organizare, orânduire socială, politică, economică; regim; specializare stabilitate socială, respectul instituțiilor sociale stabilite.
       • Ordine publică = ordine politică, economică și socială dintr-un stat, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri deosebite de la o orânduire socială la alta și se traduce prin funcționarea normală a aparatului de stat, menținerea liniștii cetățenilor și a respectării drepturilor acestora.

– Din latina ordo, -inis, italiana ordine.



VEZI TOATE DEFINIȚIIILE DIN MAI MULTE DICȚIONARE!

ROENTGEN DEFINIȚIE DIN DUL6 ROENTGEN

Roentgen (W. Conrad) m. savant german născut în 1845, descoperi in 1895 razele X, cu cari se pot străvedea corpurile opace. Muri în 1923.



VEZI TOATE DEFINIȚIIILE DIN MAI MULTE DICȚIONARE!

ASOCIATÍV DEFINIȚIE DIN DMDN ASOCIATIV

ASOCIATÍV, -Ă adjectiv

1. relativ la asociație (3); (despre memorie) evocator de imagini prin asociație (3).

2. (matematică; despre o operație) care, repetată și aplicată unui șir de factori, conduce la același rezultat. (< limba franceza associatif)



VEZI TOATE DEFINIȚIIILE DIN MAI MULTE DICȚIONARE!

HấRă DEFINIȚIE DIN DOOM2 HấRA

hấră (regional) substantiv feminin, genitiv dativ articulat hấrei; plural hấre



VEZI TOATE DEFINIȚIIILE DIN MAI MULTE DICȚIONARE!

CRISTALOGRÁF DEFINIȚIE DIN DEXLR2R CRISTALOGRAF

CRISTALOGRÁF, -Ă, cristalografi, -e, substantiv masculin și forme Specialist în cristalografie.

– Din limba franceza cristallographe.



VEZI TOATE DEFINIȚIIILE DIN MAI MULTE DICȚIONARE!

OBLIGá DEFINIȚIE DIN DOOM2 OBLIGA

obligá (a obliga) (o-bli-) verb, indicativ prezent 3 oblígă



VEZI TOATE DEFINIȚIIILE DIN MAI MULTE DICȚIONARE!

FRIGURÓS DEFINIȚIE DIN DLRLC FRIGUROS

FRIGURÓS, -OÁSĂ, friguroși, -oase, adjectiv (În opoziție cu călduros)

1. (Despre locuințe) Care nu se încălzește suficient, care pierde ușor căldura, care nu apără de frig. Casă friguroasă.
♦ Care are o temperatură scăzută, care răspîndește frig; rece. Toamnă friguroasă. ▭ Și mîna friguroasă s-o încălzesc la sîn, Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin. EMINESCU, O. I 213.

2. (Despre ființe) Care nu suportă ușor frigul, nerezistent la frig. Om friguros. ▭ Sărmanele [flori], cum n-o să fie friguroase și plăpînde, cînd sînt crescute la umbră și pe cuptori? NEGRUZZI, S. I 100.
       • (Substantivat) Dînd poruncă lui Țugulea de a intra în cuptor, el se uită la frigurosul și-i zise: A venit verb reflexiv:emea ta, nene Mustățio. ISPIRESCU, L. 323.
♦ Care caută căldură, căruia îi este frig. Mă strîngeam friguroasă înaintea focului, care pîlpîia vesel. SADOVEANU, O. V 654.



VEZI TOATE DEFINIȚIIILE DIN MAI MULTE DICȚIONARE!