 |
|
| CONSULTĂ DEX |
|
Verbul a șuiera conjugat la prezent
Verbul a șuiera conjugat la viitor
Un verb la timpul prezent arată că acțiunea este săvarșită in momentul vorbirii.
Viitorul indică o acțiune care se va desfășura după momentul vorbirii. Este alcătuit din forme specifice verbului a avea + infinitivul verbului de conjugat.
In romană sunt patru forme de viitor propriu-zis și una de viitor anterior, toate formate analitic, distribuite după registre de limbă.
Verbul a șuiera conjugare la condițional prezent
Verbul a șuiera conjugare la condițional perfect
Modul condițional-optativ este un mod personal (predicativ) care exprimă o acțiune dorită sau o acțiune realizabilă dacă este indeplinită o anumită condiție.
Condiționalul-optativ prezent se formează cu verbul auxiliar a avea (aș, ai, ar, am, ați, ar) și infinitivul verbului de conjugat.
In limba romana condiționalul poate fi folosit și pentru relatarea unui fapt despre realitatea căruia nu există certitudine. Un timp verbal ce poate exprima și dorința neimplinita.
Condiționalul-optativ perfect sau Condiționalul perfect se formează din condiționalul-optativ prezent al verbului a fi și participiul verbului de conjugat (eu as fi).
Conjug a șuiera la conjunctiv prezent
Conjug a șuiera la imperfect
A șuiera conjugarea la timpul mai mult ca perfect
Verbul a șuiera conjugat la timpul conjunctiv perfect
Conjugare a șuiera la perfectul simplu
Conjugarea verbului a șuiera la perfectul compus
Conjugă a șuiera la viitor anterior
|
|
Definiție din
ȘUIERÁ, șúier, verbDicționarul limbii romîne literare contemporane I. intranzitiv 1. (Despre vînt, furtună, vijelie) A face un zgomot ascuțit și puternic; a fluiera. Vîntul șuieră p-afară, focu-n sobă nu mai arde. EFTIMIU, Î. 174. Un vînt rece începuse a sufla, șuierînd prin viile de primprejur. SANDU-ALDEA, U. P. 133. Vîntul șuieră prin hornuri, răspîndind înfiorare. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ (Despre ființe) A produce un zgomot ascuțit (ca al vîntului) respirînd și suflînd aerul printre buzele întredeschise. Printre buzele arse răsuflările șuierau scurte. SADOVEANU, O. VI 214. 2. (Despre un corp, un obiect) A produce un zgomot strident, scurt și intens, atunci cînd se deplasează, se mișcă, se învîrtește sau spintecă aerul cu viteză. Cravașele șuieră. STANCU, despre 57. Uneori cîte-un uliu, care plutea sus în undele înălțimilor, cădea șuierînd ca o săgeată. SADOVEANU, O. VI 47. Țîșnesc săgeți din arcuri și șuieră în aer. EFTIMIU, Î. 144. • tranzitiv factitiv Mișca șuierase biciul pe deasupra capului plecat al tuturor. PAS, Z. I 227. [Securea] șuieră în aer al morții rece fior! MACEDONKI, O. I 255. 3. (Despre oameni sau despre instrumente, aparate) A scoate un sunet ascuțit, strident și prelung. vezi fluiera. Pusei la gură două degete și șuierai de amuți urletul clocotitor al apelor. HOGAȘ, M. N. 224. Oliolio, măi Taie-babă! Căci nu șuieri mai degrabă Să sărim voinici la treabă. ALECSANDRI, P. A. 55. ♦ tranzitiv (Neobișnuit) A-și exprima nemulțumirea, dezaprobarea prin fluierături stridente; a fluiera pe cineva, a huidui. Dănțuiți precum vă vine, Nici vă șuier, nici V-aplaud. EMINESCU, O. IV 201. ♦ A fluiera cu gura sau din frunză; a cînta fluierînd. Mă găsii îndreptățit, după ce-mi sfîrșii treaba, să mă primblu, șuierînd, cu mîinile la spete. HOGAȘ, M. N. 168. Cînd pe malu-i trece noaptea Călătorul șuierînd, Printre papuri, cînd și cînd, El aude triste șoapte. ALECSANDRI, P. A. 42. • tranzitiv Un cîntec tainic șuierînd; E-ntîia zi frumoasă, caldă. IOSIF, PATR. 80. 4. (Despre animale, păsări, insecte) A scoate un sunet sau un țipăt (ascuțit) specific. Un balaur... care... cînd șuiera, clocotea codrul. CREANGĂ, O. A. 121. Toată acea nenumărată lume de insecte, ce se strecoară prin ierburi, țiuind, scîrțîind, fluierînd, șuierînd. ODOBESCU, S. III 19. Unde-aud cucul cîntînd Și mierlele șuierînd, Nu mă știu om pe pămînt! ALECSANDRI, P. P. 274. |
