 |
|
| CONSULTĂ DEX |
|
Verbul a sugruma conjugat la prezent
Verbul a sugruma conjugat la viitor
Un verb la timpul prezent arată că acțiunea este săvarșită in momentul vorbirii.
Viitorul indică o acțiune care se va desfășura după momentul vorbirii. Este alcătuit din forme specifice verbului a avea + infinitivul verbului de conjugat.
In romană sunt patru forme de viitor propriu-zis și una de viitor anterior, toate formate analitic, distribuite după registre de limbă.
Verbul a sugruma conjugare la condițional prezent
Verbul a sugruma conjugare la condițional perfect
Modul condițional-optativ este un mod personal (predicativ) care exprimă o acțiune dorită sau o acțiune realizabilă dacă este indeplinită o anumită condiție.
Condiționalul-optativ prezent se formează cu verbul auxiliar a avea (aș, ai, ar, am, ați, ar) și infinitivul verbului de conjugat.
In limba romana condiționalul poate fi folosit și pentru relatarea unui fapt despre realitatea căruia nu există certitudine. Un timp verbal ce poate exprima și dorința neimplinita.
Condiționalul-optativ perfect sau Condiționalul perfect se formează din condiționalul-optativ prezent al verbului a fi și participiul verbului de conjugat (eu as fi).
Conjug a sugruma la conjunctiv prezent
Conjug a sugruma la imperfect
A sugruma conjugarea la timpul mai mult ca perfect
Verbul a sugruma conjugat la timpul conjunctiv perfect
Conjugare a sugruma la perfectul simplu
Conjugarea verbului a sugruma la perfectul compus
Conjugă a sugruma la viitor anterior
|
|
Definiție din
SUGRUMÁ, sugrúm, verbDicționarul limbii romîne literare contemporane I. 1. tranzitiv A strînge (pe cineva) de gît (pentru a-l omorî prin sufocare); a gîtui. vezi strangula. Stăi! stăi! tu mi-ai răpit viața și liniștea... voi să te sugrum... BOLINTINEANU, O. 344. Care părinte cu inimă de părinte și-a sugrumat copiii pentru că nu s-au născut frumoși și mintoși precum ar fi dorit el să se nască? BOLLIAC, O. 58. • absolut Puțin, și dorobanții un alt țigan găsiră, L-aduseră în bice și-n bice îl siliră Să-nvețe-a sugruma. BOLLIAC, O. 201. Cînd cu brînci groaznice, cînd cu dinte Apărîndu-să, sugrumă și ucide. BUDAI-DELEANU, Ț. 171. ♦ figurat (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A strînge prea tare corpul, împiedicînd mișcările, respirația. Gulerul acesta mă sugrumă. ▭ Omul se căută în buzunarele vestei negre care-i sugruma burta. DUMITRIU, B. forme 49. 2. tranzitiv A înăbuși, a sufoca. Căldura... îți usucă podul gurii, te sugrumă. REBREANU, I. 10. • (Metaforic) Cînd e acasă, o sugrumă tăcerea și ar verb reflexiv:ea să fie în stradă. C. PETRESCU, C. vezi 261. Așa se gîndea adeseori Radu... năbușindu-și în piept mînia și ura ce-l sugruma. VLAHUȚĂ, N. 14. 3. tranzitiv (Cu privire la acțiuni, la manifestări ale omului) A înăbuși cu violență, a reprima, a stîrpi de la început, a gîtui (2). Un conducător care sugrumă critica... nu poate conta nici pe încrederea partidului, nici pe încrederea maselor. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 49. Cîntecul meu nimeni n-o să-l sugrume. TULBURE, vezi R. 29. • reflexiv pasiv Dascălul Iov avea în el pornirea aceasta de dărnicie, care se sugruma îndată ce era vorba s-o prefacă în fapte. SADOVEANU, P. M. 18. 4. reflexiv (Despre lanțuri sau sfori) A se strînge, a se răsuci, a se înnoda. Lanțul se sugrumă lesne, adică face noduri. TRIGONOMETRIA 115. ♦ (Despre grupuri compacte de ființe) A se strînge într-o formație îngustă. Pe podețul din fața casei lui Geambașu, mulțimea se sugrumă și apoi se lărgi iar în curte. DUMITRIU, N. 64. – Variantă: (regional) zugrumá (REBREANU, R. II 110, DUNĂREANU, N. 202, ȘEZ. II 138) verb I. |
