 |
|
| CONSULTĂ DEX |
|
Verbul a spurca conjugat la prezent
Verbul a spurca conjugat la viitor
Un verb la timpul prezent arată că acțiunea este săvarșită in momentul vorbirii.
Viitorul indică o acțiune care se va desfășura după momentul vorbirii. Este alcătuit din forme specifice verbului a avea + infinitivul verbului de conjugat.
In romană sunt patru forme de viitor propriu-zis și una de viitor anterior, toate formate analitic, distribuite după registre de limbă.
Verbul a spurca conjugare la condițional prezent
Verbul a spurca conjugare la condițional perfect
Modul condițional-optativ este un mod personal (predicativ) care exprimă o acțiune dorită sau o acțiune realizabilă dacă este indeplinită o anumită condiție.
Condiționalul-optativ prezent se formează cu verbul auxiliar a avea (aș, ai, ar, am, ați, ar) și infinitivul verbului de conjugat.
In limba romana condiționalul poate fi folosit și pentru relatarea unui fapt despre realitatea căruia nu există certitudine. Un timp verbal ce poate exprima și dorința neimplinita.
Condiționalul-optativ perfect sau Condiționalul perfect se formează din condiționalul-optativ prezent al verbului a fi și participiul verbului de conjugat (eu as fi).
Conjug a spurca la conjunctiv prezent
Conjug a spurca la imperfect
A spurca conjugarea la timpul mai mult ca perfect
Verbul a spurca conjugat la timpul conjunctiv perfect
Conjugare a spurca la perfectul simplu
Conjugarea verbului a spurca la perfectul compus
Conjugă a spurca la viitor anterior
|
|
Definiție din
SPURCÁ, spurc, verbDicționarul limbii romîne literare contemporane I. 1. tranzitiv A murdări, a mînji (acoperind de murdării, umplînd cu mirosuri urîte). Descalță-te, mă, că spurci straiele alea! DUMITRIU, N. 163. Cracatița (= caracatița) mirosea, firește, a cracatiță, dar mirosea grozav... – Cucoane, da-mi spurcă trăsura, să iertați! răsuflă birjarul nemaiputînd să rabde. IBRĂILEANU, A. 121. ♦ reflexiv A-și lepăda excrementele sau urina. Se spurcă în nădragi de frică. DUMITRIU, N. 95. 2. tranzitiv figurat A pîngări, a profana, a prihăni. Vă văd lungiți pe patul juneții ce-ați spurcat-o. EMINESCU, O. I 24. De cînd pe-acest pămînt Trădarea neagră calcă și spurcă pragul sfînt Al ospeției. ALECSANDRI, T. II 106. Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sîngele cel pîngărit a unui tiran ca tine. NEGRUZZI, S. I 164. • reflexiv Vasilică, te-ai dat cu năpîrca de Eftimie, te-ai spurcat cu banii lui. DUMITRIU, N. 238. ♦ A înjura. Se așeza în mijlocul străzii cu mîinile în șolduri, blogodorind măscări. Se lega mai ales de femei, pe care le spurca. PAS, Z. I 146. Dar du-te, – doamne, iartă-mă, că acuși era să zic, – du-te să nu te spurc. RETEGANUL, P. I 21. 3. tranzitiv (Cu privire la alimente) A face să nu mai poată fi mîncat (provocînd scîrbă); (cu privire la vase) a face inutilizabil pentru de-ale mîncării. Umblă mai cu chibzuială! Nu-mi spurca, te rog, friptura. La TDRG. Dracul, bucuria lui că curge și din bucata sa [de broască] untură, au început s-o tot lipească de slănina lui Pepelea și să i-o spurce. SBIERA, P. 16. 4. reflexiv (În practica religiei creștine) A mînca de dulce în timpul postului, a se înfrupta (cu o cantitate mică de mîncare); prin extensie a mînca ceva bun. Se duse și el să vază d-o găsi verb reflexiv:un cosăcel Să-și cumpere, să mănînce, ca să se spurce și el. PANN, P. vezi III 82. Că n-are mălai să mînce, Nici de dulce Să se spurce. JARNÍK-BÎRSEANU, despre 183. ♦ figurat A prinde gust (de ceva rău, neîngăduit), a se deprinde cu ceva și a nu se mai putea dezobișnui; a se dedulci. [Iepele] se spurcaseră la sînge de om, și asta fu de ajuns ca să le facă a nu se mai putea apropia nimeni de ele. ISPIRESCU, U. 48. V-ați spurcat în jafuri și strîmbătăți. ARHIVA R. I 54. |
