 |
|
| CONSULTĂ DEX |
|
Verbul a recunoaște conjugat la prezent
Verbul a recunoaște conjugat la viitor
Un verb la timpul prezent arată că acțiunea este săvarșită in momentul vorbirii.
Viitorul indică o acțiune care se va desfășura după momentul vorbirii. Este alcătuit din forme specifice verbului a avea + infinitivul verbului de conjugat.
In romană sunt patru forme de viitor propriu-zis și una de viitor anterior, toate formate analitic, distribuite după registre de limbă.
Verbul a recunoaște conjugare la condițional prezent
Verbul a recunoaște conjugare la condițional perfect
Modul condițional-optativ este un mod personal (predicativ) care exprimă o acțiune dorită sau o acțiune realizabilă dacă este indeplinită o anumită condiție.
Condiționalul-optativ prezent se formează cu verbul auxiliar a avea (aș, ai, ar, am, ați, ar) și infinitivul verbului de conjugat.
In limba romana condiționalul poate fi folosit și pentru relatarea unui fapt despre realitatea căruia nu există certitudine. Un timp verbal ce poate exprima și dorința neimplinita.
Condiționalul-optativ perfect sau Condiționalul perfect se formează din condiționalul-optativ prezent al verbului a fi și participiul verbului de conjugat (eu as fi).
Conjug a recunoaște la conjunctiv prezent
Conjug a recunoaște la imperfect
A recunoaște conjugarea la timpul mai mult ca perfect
Verbul a recunoaște conjugat la timpul conjunctiv perfect
Conjugare a recunoaște la perfectul simplu
Conjugarea verbului a recunoaște la perfectul compus
Conjugă a recunoaște la viitor anterior
|
|
Definiție din
RECUNOÁȘTE, recunósc, verbDicționarul limbii romîne literare contemporane III. tranzitiv 1. A identifica un lucru sau o persoană pe care ai mai văzut-o sau cu care ai mai fost în contact; a cunoaște (6). Uitel! N-a recunoscut pe Olga. REBREANU, R. I 266. O-nchide lungi genele tale Să pot recunoaște trăsurile-ți pale. EMINESCU, O. I 41. Nu mă recunoști?... Eu sînt Pepelea, care te-am scăpat de zmeu. ALECSANDRI, T. I 435. ♦ A deosebi, a distinge ceva după anumite semne caracteristice. Îl recunoscu după glas. DUMITRIU, N. 61. ♦ reflexiv A-și descoperi în altcineva trăsăturile personale caracteristice, a se regăsi pe sine. El se recunoaște în fiul său. 2. A admite (ca existent, ca bun, ca valabil, ca autentic, ca adevărat). Recunosc că vînatul își are poezia lui; dar această poezie e legată de clipă și piere cu clipa. SADOVEANU, O. A. II 229. Recunosc, iubite autorule că... ai știut... să urmezi părinteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Aceste principii... n-au fost niciodată recunoscute în țările noastre. BĂLCESCU, O. II 14. ♦ (Diplomație) A considera un guvern sau un stat ca îndreptățit a-și exercita puterea și în situația de a avea relații diplomatice cu alte state. ♦ (Cu privire la un copil natural) A declara ca legitim. ♦ reflexiv A se considera, a se socoti. Eu mă recunosc dator cu multe răspunsuri lui Ion Ghica. ALECSANDRI, S. 119. 3. A cădea de acord asupra valorii cuiva, a considera meritos, valoros, a socoti ceva valabil, de valoare; a consacra. Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l... Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrînul dascăl? EMINESCU, O. I 133. 4. A cerceta terenul pentru a-l cunoaște mai precis în vederea îndeplinirii unei misiuni de luptă. (figurat) Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască, Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască. EMINESCU, O. I 150. |
