Ce înseamnă tranzitiv în expresie a răzbuna pe cineva la inimă sau reflexiv a i se răzbuna cuiva inima?

Sensul expresiei este

Dicționarul dă următoarea explicație expresiei "tranzitiv în expresie a răzbuna pe cineva la inimă sau reflexiv a i se răzbuna cuiva inima": a se îmbuna, a se înveseli

" il implanta-n sanul eroului mare.
Capitanii iute sar, mi-l inconjor,

Dar Mihai le zice: "Fratilor, eu mor... Spuneti doamnei mele sa nu se mahneasca Si-n iubirea tarii fiii mei sa-i creasca. Cand vor fi in varsta, sa le spuie ea Ca nu voi razbuna pentru moartea mea; Numai pentru tara si neatarnare Sanul lor sa simta sfanta razbunare! Iara voi, tovarasi, mie imi jurati Niciodata mana cu strain sa dati!"
La aceste vorbe cade-ntr-al sau sange. Toat-a lui ostire cu durere-l plange. Apele pe cale stau si se opresc; Pasarile-n aer triste ciripesc. Moartea cu-a ei mana fata lui atinge; Inima-i ingheata, vorba i se stinge. Iar viata-i mandra zboara catre nori, Ca mirosul dulce unei stinse flori."
La o dama romana poezie de Dimitrie Bolintineanu

" Este un gest, o sintagma aurita,
O poarta care razbuna trecerea.

Tu ai ramas.
Peste campii rumega trenuri clipita"
Am ratacit poezie de George Constantin

RĂZBUNÁ, răzbún, verb

I. I.

1. reflexiv (Uneori urmat de determinări introduse prin prepoziție «pe», «asupra», «contra») A-și face singur dreptate, a obține satisfacție pedepsind pe cel care a făcut un rău, o nedreptate etc.; a face (pe cineva) să plătească răul comis; a întoarce răul cu rău. A început să se răzbune. DUMITRIU, N. 131. De cînd rămase feciorul de capul lui, a început să se răzbune în toată forma. AGÎRBICEANU, S. P.

14. Bine că te-am prins în mînile mele, să mă răzbun... Vino la luptă. ALECSANDRI, T. I 445.
       • (Cu pronumele în dativ) Dar sfîntul Soare ziua-ntreagă Pîndește brîul

– l-ar fura, Că lui de mult i-e fata dragă, Iar fata nu verb reflexiv:ea să-nțeleagă Și el acum și-ar răzbuna. COȘBUC, P. I 122. A zis dumnezeu... să iasă Moartea la liman, ca să-și răzbune și ea acum pe Ivan. CREANGĂ, P. 323. De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nșală Să nu îmi răzbun eu. ALEXANDRESCU, M. 36.
♦ A-și vărsa focul, mînia, necazul pe cineva; a se descărca pe cineva. Vine acasă supărat din oraș și se răzbună pe mine.

2. tranzitiv (Complementul indică persoana în folosul căreia se face acțiunea) A satisface pe cel care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind pe cel care i-a făcut un rău. S-adună toți vulturii stol... Pe Horea să-l răzbune. BENIUC, vezi 113. Se-ntoarce apoi cu ochi păgîni Și aruncă fierul crunt din mîni: «Te-or răzbuna copiii mei!». COȘBUC, P. I 114. Am răzbunat de nepăsarea ta pe sturzi, pe cocoșari și pe grauri. ODOBESCU, S. III 32.
♦ (Complementul indică fapta ce trebuie pedepsită) A răscumpăra. Episodul și mutra lui Cotcodel răzbunau cu prisosință toate supliciile abnegațiilor trecute. C. PETRESCU, A. R. 20. Acuma or răzbuna ei omorul fîrtaților săi. SBIERA, P. 278.

II. (Popular)

1. reflexiv (Impersonal) A se face verb reflexiv:eme bună, a se lumina, a se însenina. A stat ploaia?

– Da, acum e frumos, s-a răzbunat. SADOVEANU, O. I 98. Cît stătură ei, afară se răzbunase. ȘEZ. VII 138.
       • (Cu subiectul «vremea») Și de se răzbuna cîte-oleacă verb reflexiv:emea înspre amiază, răpede, răpede vedeai ceriul iar îmbrobodit cu nouri. CONTEMPORANUL, VI 290.
♦ (Despre nori) A se împrăștia. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223.

2. tranzitiv (În expresie) A răzbuna (pe cineva) la inimă sau (reflexiv) a i se răzbuna (cuiva) inima = a (se) îmbuna, a (se) înveseli. Cînd te văd, badeo, la lună, inima mi se răzbună. HODOȘ, P. P. 85. Calul bun Și mîndra bună, La inimă mă răzbună. JARNÍK-BÎRSEANU, despre 15.

3. tranzitiv (Rar) A însănătoși, a vindeca. Ia tu coasa de-o cosește, De boală mă mîntuiește Și ia grebla de-o adună Și de boală mă răzbună. ALECSANDRI, P. P. 310.