Definiție din
Dicționar enciclopedic
TANTÁL (< limba franceza {i}; {s} n. pr. Tantal) substantiv neutru Element chimic (Ta; nr. at. 73, m. at. 180,948, p. t. 3.010°C, p. forme c. 4.100°C, greacă spaniolă 16,7). Metal rar, cenușiu, lucios, dur, ductil în stare pură și foarte rezistent din punct de vedere chimic. Se găsește în natură în tantalit și și pământurile rare. Formează combinații în treptele de valență 2, 3, 4 și
5. Se folosește în metalurgie (component al aliajelor refractare, solide și rezistente la coroziune), în energia nucleară, industrie constructoare de mașini, chimică, electronică, în medicină (aplicarea suturilor, fixarea oaselor și vaselor), pentru fabricarea bijuteriilor (în locul platinei). A fost descoperit de A.G. Ekeberg în 1802.
