Definiție din
Dicționarul etimologic român
mascará (mascarále), substantiv feminin –
1. Paiață. –
2. Zeflemea, indecență, obscenitate.
– Variante măscară, (Banat) mascără. Mr. măscără, megl. mascará. limba turcă maskara, din arab. mashara (Șeineanu, II, 250; Berneker, II, 23; Lokotsch 1436; Ronzevalle 161), conform limba neogreacă μασϰαρᾶς, albaneză, limba bulgară maskará, limba sârbă maskara. Battisti, III, 2381, socotește cuvîntul arab diferit de italiana maschera, spaniolă máscara. Schimbarea de accent e dificil de explicat în variantă măscară, în afară de cazul în care ar fi un deverbal de la măscări. Atît măscară cît și măscări există în secolul XVII, mascara în secolul XIX. derivat măscări, verb (învechit, a-și bate joc, a zeflemisi; Banat, a se murdări; reflexiv, a se insulta), conform limba sârbă maskariti; mascaragiu, substantiv masculin (bufon; saltimbanc, cabotin), din limba turcă maskaraci, secolul XVIII; mascaralîc, substantiv neutru (bufonerie), conform limba neogreacă μασϰαραλίϰι; măscărici, substantiv masculin (paiață, bufon); măscăriciune, substantiv feminin (învechit, bufonerie), secolul XVII; măscornicie, substantiv feminin (bufonerie), învechit, secolul XVII.
Alte expresii înrudite sau asemănătoare 
