Ce înseamnă locuțiune adverbiala cu strigări înalte?

Sensul expresiei este

Dicționarul dă următoarea explicație expresiei "locuțiune adverbiala cu strigări înalte": cu voce tare, cu accente puternice; strigînd

" O trista strigare in pustiu. O trista
strigare auzita doar de fiarele din inimile noastre.
"
STRIGAREA NOASTRA poezie de Mircea Barsila

" Stralucea-n noaptea batrana fetele ca palizi sori.
Prin a valurilor vaiet, prin a norilor strigare,
Deschidea portale-albastre mandra si batrana mare. "
Memento Mori poezie de Mihai Eminescu

STRIGÁRE, strigări, substantiv feminin Acțiunea de a striga și rezultatul ei.

I. (Sunetele sînt mai ales interjecții) Strigăt. E vuiet, e chiot și strigare. Și hora lor se-ntinde sălbatică și mare. COȘBUC, P. I 162. Pămîntul era acoperit de dărîmături și de trupuri moarte... dar din acele cîmpii, ce fumegau de pîrjol și de măcel, se înălțau strigări de biruinți și de slobozenie. RUSSO, O. 43. După dînsa deznădăjduiți se ia, Cu ciomege, cu topoare, cu vătraie și frigări Alerg, o gonesc cu toții dînd chiote și strigări. PANN, P. vezi II 63.
♦ figurat Răsunet. Cînii... scoteau urlete jalnice, ca niște strigări prelungi de corn. SADOVEANU, O. I 388.
♦ (Rar) Cadență. Dar organele-s sfărmate și-n strigări iregulare Vechiul cîntec mai străbate, cum în nopți izvorul sare. EMINESCU, O. I 157.

II. (Astăzi rar; sunetele sînt articulate în cuvinte și în fraze)

1. (Construit cu verbe ca: «a înălța», «a scoate» etc.) Exprimare în cuvinte a unui sentiment adînc, copleșitor; strigăt. Cînd propria sa inimă e rănită de durere, ca în «Despărțire», ori în satira a patra... [Eminescu] scoate strigări de-o adîncă însemnătate sufletească. GHEREA, ST. Hristos I 237. Mărețe suvenire din verb reflexiv:emi ce-au încetat... Unde atîți războinici ai Greciei slăvite Strigarea libertății întîi au înălțat. ALEXANDRESCU, P. 140.
       • Locuţiune adverbiala Cu strigări (înalte) = cu voce tare, cu accente puternice; strigînd. Într-acest chip zice cu strigări înalte: Mă închin, stăpînă, cu supus raport, Cum am și poruncă-n slujbă să mă portugheză PANN, P. vezi I 120.
♦ Zgomot, larmă de voci; vociferare (de aclamație sau de amenințare). [Mihai] se întoarse, intră în București, unde fu primit în strigări de bucurie și de binecuvîntare ale poporului pentru izbînzile sale. BĂLCESCU, O. II 51. Ce strigare! Zgomot mare! NEGRUZZI, S. II 103. Aceste necontenite glasuri și strigări ale norodului, și ale multora lăcrămi de bucurie, făcea pe fieșcare să să cutremure. GOLESCU, Î. 41.

2. Tînguire cu voce tare, vaiet. Convoi De feți Isteți Dau zor... În zări, Strigări, Oftări Scad, mor. MACEDONSKI, O. I 173. Mii de glasuri stinse d-al tiraniei fier În strigări dureroase s-au înălțat la cer. ALEXANDRESCU, P. 149. [Tiranii] să luptă să apese Strigarea pătimirii. VĂCĂRESCU, P. 51.

3. Cerere, reclamație făcută cu voce puternică; protest. Cu o strigare a fost destul ca să dărîme despotismul. GHICA, A. 777. Ce cer? întrebă Lăpușneanu văzînd pe armașul intrînd.

– Capul vornicului Moțoc, răspunse. -... N-ai auzit bine, fîrtate!

– Ba foarte bine, zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici. NEGRUZZI, S. I 154.

4. Imputare, reproș, dojană. Așa, ca să nu sufăr strigări, nemulțumire, Ca să nu trag asupră-mi verb reflexiv:eo nenorocire, Gîndește-te și-mi spune un mijloc de-ndreptare. ALEXANDRESCU, P. 85.

5. Înștiințare cu voce tare, vestire, anunțare. Strigări la licitație. Strigări de căsătorie.

6. Chemare (în ajutor, la luptă etc.); (concretizat) proclamație. Tudor Vladimirescu... a împrăștiat pretutindeni o strigare în care era vorba despre feluritele și prea știutele nedreptăți îndurate de țară. GALACTION, O. I 157.