Definiție din
Dicționarul etimologic român
clanț interjecție
– Imită zgomotul produs de o încuietoare sau un zăvor, o foarfecă, izbirea dinților etc. Formație expresivă, identică următoarei.
– derivat clanț, substantiv neutru (gură, cioc); clanță, substantiv feminin (clampă, ivăr, zăvor; gură-spartă, moară-stricată, om certăreț; mască folosită în jocurile populare de Crăciun); clănțos, adjectiv (vorbăreț; certăreț); clănțănog, adjectiv (certăreț, gîlcevitor); clănțău, substantiv masculin (gură-spartă, om care vorbește mult; avocat); clănță(n)i (variantă clențăni), verb (a tremura, a-și izbi dinții; a face zgomot cu clanța, a încerca la ușă; a bărfi, a umbla cu vorbe; a căuta ceartă, a face scandal; a face zgomot obiectele de metal cînd se mișcă); clănțăneală (variantă clănțănit, clănțănitură), substantiv feminin (faptul de a clănțăni; trăncăneală); clănțănitor, adjectiv (care tremură). Întîlnirea cu germana Klincke, limba franceza clenche, în limba maghiara k(e)lincs pare întîmplătoare. Din limba română provine limba bulgară kljanca (Capidan, Raporturile, 222).
– conform cloț.
Alte expresii înrudite sau asemănătoare 
