 |
|
| CONSULTĂ DEX SINONIME | |
Sensul expresiei este
|
 ă in literatură " Un alt exemplu, prin contrariu: Panu, in Jeanna d'Arc, apare in sfite grele, cu carja arhiepiscopala, ca monseniorul de Reims. Deocamdata, publicul nu recunoaste sub venerabila barba pe simpaticul comic: cum deschide insa eminentia-sa gura, desi spune lucruri foarte catolice, toata sala izbucneste intr-un acces de veselie nebiruita. Nu e vorba, intre noi fie zis, si eminentia-sa monseniorul de Reims prea seamana cu popa Zabava2. Si, in fine, Manolescu, un incepator, cu toate imperfectiile lui, este preferabil in Hamlet lui Rossi3, cu toata virtuozitatea acestuia. Rossi este un virtuoz; el joaca pe Hamlet si pe Romeo cu o interpretare miraculoasa. Ce folos insa? E o cavatina de Rossini, cu ruladele, pichetatele si fioriturile ei, executata exact si bine, dar de un trombon. Nu! asta nu ne poate da o multumire artistica deplina; si de aceea preferim pe Manolescu." Cronica teatrala (II) poezie de Ion Luca Caragiale "Spune-mi numai ce-nseamna, in acceptia lui moderna, Ce interpretare i-ai dat, cand l-ai strecurat prima data poetului cu ochi sticlosi " Nevermore poezie de Marin Sorescu |
| Definiție din
interpretare, acțiunea de redare în cadru public [concert (1)], de către muzicianul interpret* a unei compoziții (1.).Dicționar de termeni muzicali I. presupune participarea intelectuală și afectivă a interpretului la dezvăluirea și transmiterea sensurilor lucrării muzicale. Prin i. o lucrare muzicală poate căpăta o multitudine de sensuri și poate apărea mereu nouă, în funcție de laturile conținutului său pe care interpretul știe și poate să le evidențieze. În multitudinea i. posibile putem deosebi două categorii de bază: i. în stilul* compozitorului și i. în stilul personal al interpretului. În ambele cazuri interpretul trebuie să efectueze în afara studiului pur tehnic (vocal sau instr.) și un studiu aprofundat al stilurilor diverselor epoci ale istoriei muzicii, un studiu al scriiturii muzicale specifice compozitorului, un studiu al formelor* muzicale etc. Această cunoaștere ajută interpretul la reconstituirea creatoare a atmosferei epocii căreia îi aparține lucrarea. Cunoașterea caracterului și stilului compozitorului reprezintă însă criteriul de bază în realizarea unei i. adecvate. În acest caz interpretul se menține într-o relativă obiectivitate. Desigur că o totală depersonalizare a interpretului nu este posibilă și nici de dorit, idealul i. constituindu-l încercarea interpretului de a se identifica cu personalitatea compozitorului. Dar există și stilul de i. în care interpretul își pune mai pregnant amprenta personalității sale, intervenind în descifrarea sensurilor muzicii cu experiența proprie de viață și muzicalitate. În asemenea i. publicul este surprins de accente neașteptate, care reușesc să desfășoare sensuri noi în conștiința sa, de sublinieri ale unor anume valențe estetice existente în opera interpretată. Pregătirea generală și artistică a interpretului este hotărâtoare pentru i., fiind cu atât mai folositoare relevării expresiei (1), sensurilor majore ale muzicii cu cât este de un nivel profesional mai înalt. |
