Definiție din
Dicționar de termeni lingvistici
INDICATÍV substantiv neutru (conform latina indicativus, limba franceza indicatif): mod al verbului (personal, predicativ, mixt) cu morfem caracteristic zero, care exprimă un proces real sub forma prezentului, trecutului (cu patru aspecte: imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul) și a viitorului (cu două aspecte: viitorul I și viitorul al II-lea sau anterior). Este alcătuit din radicalul verbului, la care se adaugă sufixele temporale și desinențele de persoană (la timpurile simple: prezent, imperfect, perfectul simplu și mai mult ca perfect) sau din participiul invariabil al verbului, precedat de formele specializate ale auxiliarelor morfologice a avea (la perfectul compus) și a verb reflexiv:ea (la viitorul I, timp compus) sau de viitorul I al verbului a fi (la viitorul al II-lea, timp compus): cântăm, cântam, cântarăm, cântaserăm; am cântat, vom cânta; vom fi cântat. Este folosit frecvent în propoziții independente, în propoziții principale regente, în propoziții enunțiative, în toate stilurile limbii române literare.
