Ce înseamnă animală?

Sensul expresiei este

Dicționarul dă următoarea explicație expresiei "animală": schimb de semnale, de natură diversă, între două sau mai multe animale, avînd ca efect apariția unei adaptări reciproce comportamentale ex

" Si iata dar de ce, mai mult decat tot universul cel mare ne intereseaza universul cel mic; fiindca cu cat cel dantai se-nalta si se departeaza tot mai mult de noi, cu atat cel d-al doilea se adanceste si ne patrunde; unul se-ntinde, celalalt se strange, unul este, celalalt suntem ~ estele acela e o idee, numai acest suntem ni-i singura realitate posibila.
Asa, pentru intelesul omului nu-i nimic mai important decat intelesul omului, fiindca, prin comunicarea intelesului la inteles, realitatea se potenteaza. Infinitul palpabil, dar ideal, se adanceste in oglinda sferica si devine infinitul impalpabil, dar real. Dar oglindit acuma dintr-o oglinda intr-alta? O a doua adancire, o alta lume si mai impalpabila, dar cu atat mai reala. Sa luam doua oglinzi sferice: soarele urias se strange in adancimile uneia ca un punct; din cea dantai, acest punct se adanceste inca o data in a doua, si cand a ajuns ca varful acului de albina, atunci arunca in focarul de reflexie cea mai intensa lumina si caldura.
Toate aceste schimbari, toate aceste raporturi - intre infinitul mare si infinitul mic, si apoi intre acesta, devenit la randu-i mare, si cel d-al treilea, care-l potenteaza la randu-i - au totdeauna masuri fatale din cari nu se iese. Fie oglinda imperfect sferica, neregulata, deformata, burdusita, oricum colorata, ea isi va pastra ca atare un mod totdeuna acelasi de oglindire - totdeauna va fi un echilibru, un chip constant de raporturi intre ce si cum se oglindeste."
Cateva pareri poezie de Ion Luca Caragiale

" Cu mult mai mult se asamana deci dramaturgul cu arhitectul, care concepe cladirea, o planuieste pe hartie si tocmai apoi o arata facuta gata din gramadirea intocmita a materialului voit. in acest sens gandeste si dramaturgul - nu la a gandi ceva, ci la a arata ceva. Astfel, asemanare mai nemerita nu poate avea o piesa de teatru, de teatru propriu-zisa, decat cu planul unui monument. In adevar, precum planul arhitectului nu este chiar realizarea finala a intentiunii sale -adica monumentul - ci numai notarea conventionala, dupa care trebuie sa se stranga si sa se alipeasca materiale cerute intr-un tot ordonat, asemenea si scrierea dramaturgului nu este chiar desavarsirea intentiunii lui - adica comedia - ci notarea conventionala, dupa care se vor alipi elementele proprii, spre a arata o trecere de imprejurari si fapte umane. Mai scurt: pe cat de putin planul arhitectului este pictura, tot atat de putin e scrierea de teatru poezie.
Fiind insa ca teatrul ne arata oameni, si fiindca, in imprejurari omenesti, actiunile care sunt chiar viata sunt insotite de vorbire, oamenii dramaturgului trebuie fireste sa vorbeasca si ei. Din imprejurarea, insa, ca papusile lui, pe langa ca trebuie sa umble, sa planga, sa se mangaie, sa raza, sa se bata, sau sa se uciga chiar (fapte ce nu se pot intampla in lume tot pe tacute), mai trebuie sa si vorbeasca, si ca poetul nu are alt material extern de comunicare a gandirii sale decat cuvantul, din aceasta imprejurare, ca un element material este comun, si aceasta in proportii de intrebuintare si ordine foarte neegale, intre doua arte, atat de fundamental deosebite prin modul de transmitere al conceptiunii, se poate oare deduce ca teatrul este poezie si ca o piesa de teatru este o productie de gen literar? Dar o imprejurare asemenea cu aceasta ne-o prezinta si comunitatea altor materiale si mijloace de manifestare intre alte arte foarte deosebite: marmura, comuna sculpturii si arhitecturii, linia si chiar colorile, comune arhitecturii, picturii ai sculpturii, si cea mai caracteristica dintre toate pentru teza ce ne ocupa, plastica, asemenea comuna picturii, sculpturii si teatrului.
"
Oare teatrul este LITERATURA? poezie de Ion Luca Caragiale

COMUNICÁRE substantiv feminin (< comunicá < limba franceza communiquer, conform italiana , latina communicare).

1. transmitere sau schimb reciproc de cunoștințe; transmitere a informației, a unui mesaj prin intermediul unui limbaj articulat. C. interesează din punctul de vedere al informației transmise, al structurii mesajului, al mijloacelor și căilor de transmitere a ei, al psihologiei comportamentului și reacțiilor transmițătorului și ale receptorului, al relațiilor sociale în cadrul cărora se realizează. În orice act de c. este nevoie de un transmițător sau expeditor, de o persoană care se adresează, care codifică, care trimite un mesaj (o informație); de un receptor sau destinatar, de o persoană care decodează mesajul primit, care răspunde la acest mesaj; de un anumit context verbal la care trimite mesajul și pe care destinatarul să-l poată pricepe; de un cod, total sau parțial comun atât transmițătorului, cât și receptorului; de un contact, de o legătură psihologică între expeditor și destinatar, care le permite să stabilească și să mențină c. Între scopul comunicării și mijloacele lingvistice folosite trebuie să existe întotdeauna o concordanță deplină. Orice act de c. presupune două modalități principale de aranjament al materialului lexical: selecția cuvintelor, realizată pe baza unor principii de echivalență, asemănare sau deosebire, sinonimie sau antonimie, și combinarea cuvintelor în lanțul vorbirii, pe baza vecinătății. Realizarea c. verbală este posibilă pe două căi: orală și scrisă. În funcție de împrejurări, omul le folosește pe amândouă.

2. vorbire.