Ce înseamnă a-i fi sau a i se face cuiva scîrbă sau a-l prinde ori a-l cuprinde pe cineva o scîrbă de ceva?

Sensul expresiei este

Dicționarul dă următoarea explicație expresiei "a-i fi sau a i se face cuiva scîrbă sau a-l prinde ori a-l cuprinde pe cineva o scîrbă de ceva": a-i fi sau a i se face cuiva silă de ceva; a simți repulsie, aversiune, a se scîrbi

"Ce sta sa se rapeada, cind nimeni n-o asmuta?
Dar, in sfirsit, s-admitem ca scirba asta mica
Ar mosteni-n caracter ceva de la urzica, -"
Bacilul lui Koch poezie de George Topirceanu

" - Domnule general, se apara acesta, nu merit atita cinste
- Lasa modestia, baiete Ceea ce am terfelit eu pentru o scirba de hirtiuta, onoarea de ofiter, ai ridicat de jos dumneata, cu pretul vietii.
- Nu este asta adevarul, domnule general, si nu vreau sa va insel o clipa mai mult. A fost altul motivul impotrivirii mele de a fi cercetat."
Capul de zimbru poezie de Vasile Voiculescu

SCÎ́RBĂ, scîrbe, substantiv feminin

1. Aversiune mare (fizică sau morală), dezgust, repulsie, greață. silă. Dădu cu piciorul în cuțit, cu scîrbă. DUMITRIU, N. 248. Cînd văzu... pieile de bufniță tot acolo, îl apucă un cutremue de scîrbă. ISPIRESCU, L. 213.
       • Expresia: A-i fi (sau a i se face) cuiva scîrbă sau a-l prinde (ori a-l cuprinde) pe cineva o scîrbă (de ceva) = a-i fi (sau a i se face cuiva) silă (de ceva); a simți repulsie, aversiune, a se scîrbi. Mă văzui în oglindă, fără să verb reflexiv:eau, și mi se făcu scîrbă de figura mea pălmuită, ca de fața unui laș. VLAHUȚĂ, O. A. 149. Cînd Radu a înțeles de ce e vorba, l-a prins o scîrbă nestăpînită de casa în care se afla și s-a hotărît cu orice preț să plece de acolo. id. O. A. I 91. Văzînd în capul arăpoaicei ce nu mai văzuse de cînd o făcuse mă-sa, i se făcu scîrbă și îi veni să scuipe. ISPIRESCU, L. 398.
♦ (Rar) Ceea ce provoacă silă, prin extensie spaimă, groază. (Personificat) Frații tăi au dovedit că nu au inimă într-înșii... Doar tu să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede... mi-i nu cumva să te întîlnești cu scîrba în drum și să dai și tu cinstea pe rușine. CREANGĂ, P. 193.

2. (Familiar) Ființă murdară, dezgustătoare, om josnic, mîrșav; prin extensie ființă neînsemnată, de nimic. Scîrbele din sobor au făcut iar panoramă. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 30. (Folosit ca epitet, urmat de determinări introduse prin prep «de») Ne-au dat rușii ceva, un praf... de se toarnă pe baltă și mor scîrbele de țînțari. Și ouăle le mor. DUMITRIU, N. 236.
♦ Faptă urîtă, nedemnă, reprobabilă; ticăloșie, nelegiuire. Nu! nu! copilă. De-așa scîrbă m-oi feri. Nu te dă de voie bună... Te voi cuceri! Dar să fur ce-mi este dreptul, să te fur că nu-mi ești dată, Nu! nu verb reflexiv:eau! Această faptă pe-amîndoi ar fi o pată. DAVILA, vezi vezi 106.
♦ (La plural ) Vorbe murdare, triviale, obscene; ocări, înjurături. Pirgu se aprinse de o mînie grozavă, de care, ca să se ușureze, icni pe nerăsuflate un potop de scîrbe. M.

I. CARAGIALE, C. 24.

3. (Regional) Întristare, mîhnire, amărăciune; dezolare. Vinul e bun și la bucurie și la scîrbă. SADOVEANU, Z. C.

5. La gîndul acesta, intra în rărunchii lui o scîrbă fără margini, în care i se topea toată vlaga și toată dorința să iasă la lumină, nepătat cum se știa. POPA, vezi 80. Au rămas de-acum singur acasă, zdrobit de scîrbă, atît pentru pierderea păserii cît și pentru îndepărtarea băiețelului său. SBIERA, P. 72.
♦ Grijă, necaz, nenorocire, năpastă. Griji multe ne-au bîntuit; una singură mai aspră am avut acum cu fiul nostru: am dovedit-o și pe aceea; astăzi am pus popas scîrbelor. SADOVEANU, Z. C. 164. De aceea m-am gîndit... să vă scap din toate scîrbele și să facem o dreptate mare. C. PETRESCU, Î. II

12. Tuturor le pare bine C-au venit scîrba la mine. SEVASTOS, C. 222.

4. (Învechit și arhaizant) Mînie, furie; dușmănie. Balaban a primit poruncă... să dobîndească îndărăt, prin orice mijloace, acele cărți, scrise leșilor într-un ceas de scîrbă. SADOVEANU, Z. C. 103.