Definiție din
Dicționarul limbii romîne literare contemporane
BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adjectiv Care, pricinuiește mult bine; bun, folositor. Din fundul sufletului o căldură binefăcătoare, o duioasă mulțumire se ridica și-l cuprindea peste tot. BART, E. 351. Nori negri se ridicau uneori în văzduh, dar nu-și scuturau ploaia lor binefăcătoare asupra Drăgăicii, ci se duceau grăbiți să reverse-n alte locuri bucuria belșugului. SANDU-ALDEA, U. P. 116. O lumină caldă, binefăcătoare se lasă din cer; pămîntul aburește. Copacii se scutură de floare. VLAHUȚĂ, O.A. 343.
♦ (Substantivat) Persoană care face bine altora, care ajută pe alții; făcător de bine. Aceste vorbe... arătau că binefăcătorul nu era supărat. PAS, L. I 22. Ce vom face acum și noi pentru binefăcătorul nostru? ISPIRESCU, L. 330.
